Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

O amintire melancolică despre ținuturile copilăriei

În ultima perioadă, au fost mai multe postări pe blogul meu despre Nicolae Batzaria, omul care, prin scrierile sale, a lăsat o imagine asupra unor epoci zbuciumate și o amprentă personală, puternic influențată de trăirile și sentiment ele sale, ale unei lumi aflate în plină transformare, de unde vine și importanța sa literară. De altfel, viața în București apare ca un exil față de locurile sale de baștină.

Advertisements
AurisDent Agentie WebDesign Reclama ta poate fi aici, contacteaza-ma!

Am găsit un text apărut în ”Revista Macedonia”, nr.7-8 din anul 1932 , din care putem înțelege sentimentele și atașarea profundă pe care le avea față de ținuturile Macedoniei. Vă las să descoperiți singuri ceea ce a vrut să transmită autorul prin articolul intitulat ”Că a venit un om de acasă”.

Vezi și: Reportaj Documentar! Cine era persoana care îl urmărea pe ”tatăl” lui Haplea la București și ce metode au folosit agenții de la Siguranța Națională?

Advertisements
24/7 Strategic Communication Solution

Materialul de mai jos este doar un exemplu al unor amintiri melancolice despre imaginile unei lumi îndepărtate, expuse cu amărăciune. Prin acest material sensibil, autorul a trezit o întrebare în mintea mea: ”Unde era, simbolic, casa inimii lui Batzaria? La București sau în ținuturile Macedoniei?”

Vezi și: DIN ARHIVE. Despre Societatea “Junimea Macedo-Română”

 

Că a venit un om de acasă…

Nu de altceva, dar de ce să mi se spulbere şi cele din urmă iluzii şi să mi se stingă cea din urmă rază de speranţă – speranţa sosirii din nou a unei zile mai bune, speranța învierii unui trecut, despre care acum mi-am dat seama că e mort pentru totdeauna? Mort, fără ca măcar să-i aprindă cineva o candelă la mormânt.

”Soarele a apus, – ne spune Leopardi într-una din minunatele sale poezii – A apus şi tot ce este pe pământ şi-a pierdut forma şi culoarea, /S-a închis şi s-a întunecat verdele livezilor şi al pădurilor. /Florile şi-au pierdut bogăţia şi minunăţia de culori. /Totul e negru, trist şi uniform. /Totul pare stins şi mort.”

“Nu plângeţi, – spune poetul şi munţilor și viilor, şi florilor, pădurilor şi livezilor. Nu plângeţi, căci soarele va răsări din nou şi vă va da iarăși viaţă şi culoare, frumuseţe si podoabă. Nu plângeţi, căci voi n-aţi murit”.

Pe când vorbea şi povestea omul venit de acasă, îmi veneau în memorie aceste versuri citite de mult. Da, soarele răsare mereu şi dă din nou viaţă munţilor Apenini şi frumoaselor văi şi livezi ale Italiei.

            Însă pentru munţii şi văile frumoasei, dar tot atât de tristei noastre Macedonii, pentru falnicele noastre păduri care, desigur, plâng şi ele amintindu-şi de luptele şi suferinţele din trecut şi de speranţele zdrobite pentru viitor, pentru comunele noastre, acele cuiburi de şoimi care erau de viaţă liberă, soarele a apus, fără să mai răsară.

A lăsat să se aştearnă un zăbranic negru şi trist asupra firii şi asupra lucrurilor, asupra sufletelor şi asupra gândurilor.

Iar vorba omului venit de acasă era povestea despre o lume din împărăţia basmelor sau despre o lume care – poate – o fi fost cândva aievea, dar din care n-a rămas astăzi decât o amintire.

A murit fără urmă şi fără slavă lumea despre care întrebam.

Ascultând vorba omului venit de acasă, încercam un fel de senzaţie ciudată. Parcă aş rătăci noaptea prin cimitire şi aş răscoli morminte închise pentru vecinicie.

Vezi și: Ce au făcut unii macedoneni (aromâni) ca să fugă de serviciul militar?

Căci doar despre un cimitir, despre vastul cimitir al Macedoniei îmi vorbea omul venit de acasă. Un cimitir în care nu zac numai părinţii noştri şi alte fiinţe, care ne-au fost atâta de dragi, ci un cimitir în care zac adânc de tot speranţele şi iluziile noastre, credinţele noastre, puterea de viaţă şi tot rostul nostru pe pământ. Al nostru, al acelora care astăzi ne simţim un fel de umbre rătăcitoare, căutându-şi în zadar un loc de odihnă şi un colţ sub soare.

….Cititorule, dă-mi voie să mă opresc puţin, ca să-mi şterg lacrimile care îmi umpluseră ochii. Nu știu cât de nemăsurat de mare este durerea de a nu mai putea fi nicăieri acasă la tine, durerea de a vedea cu ochii tăi moartea unei lumi în care aveai şi tu un loc şi un rost, durerea de a te simţi străin, de a fi un semn de întrebare, o apariţie în locurile unde te-ai născut şi ai luptat.

Fireşte, Macedonia are şi astăzi, aşa cum a avut dintotdeauna, aceiaşi munţi falnici, aceleaşi văi încântătoare şi aceleaşi câmpii îmbelşugate. În lumina soarelui, strălucesc aceleaşi lacuri de nespusă frumuseţe şi arborii pădurilor spun şi astăzi în graiul lor poveşti minunate din strălucirea de odinioară a Macedoniei.

            Doar ascultaţi ce spune omul venit de acasă.

“Ce-i cu biserica noastră?” l-am întrebat eu, căci de casa părinţilor mei n-am avut curajul să întreb. Ce să-mi spună? Că a căzut, că s-a năruit, că, poate, nici nu se mai cunoaşte locul unde fusese? La ce bun să aflu din nou veşti, care zgândăresc răni ce nu se pot închide? Te pomeneşti că îmi spune că n-a mai rămas în picioare niciun pom din cei vreo 50 de pomi roditori, care împodobeau grădina noastră şi ne dădeau o umbră aşa de plăcută.

Dar, după casa părintească, biserica noastră îmi era mai dragă. Căci nu e o biserică ca oricare alta, ci e o biserică ridicată prin truda şi cheltuiala noastră. I-am întărit temelia cu suferinţele dar şi cu speranţele noastre, iar în zidurile ei am pus munca noastră trupească, dar şi aspiraţiile şi toată bucuria noastră.

Şi nu era numai un lăcaş de închinăciune, ci totodată o fortăreaţă a neamului, un izvor de ridicare a moralului şi de menţinere a curajului şi o chezăşie de biruinţă a idealului naţional – ideal cuprins în păstrarea graiului şi a fiinţei noastre etnice.

De aceea, firesc era să întreb: “Ce-i cu biserica noastră?”

”- Nici un preot nu mai slujeşte de mulţi ani într-însa, i s-au crăpat zidurile şi i s-a stricat acoperişul. Se aşteaptă dela o zi la alta să se prăbuşească”.

Acestea au fost veştile despre biserică, date de omul venit dea acasă.

Vezi și: Blestemele: 105 vorbe purtătoare de energii negative ale aromânilor

Şi cu toate că vorbea în graiul nostru aromânesc, un grai pe care nu e chip să-l pot uita, accentul omului venit de acasă îmi suna cam străin de ureche. Nici accentul, nici graiul în sine nu mai erau aşa cum le ştiam eu din anii copilăriei şi cum le păstrez până în ziua de astăzi. Punea cuvinte străine pe care nu le mai auzisem şi turna fraza într-o formă care izbea neplăcut. O dovadă că noii stăpânitori ai Macedoniei nu-şi pierd vremea. Ba se arată foarte grăbiţi şi cât se poate de zeloşi să schimbe totul, să smulgă şi să şteargă tot ce are legătură cu trecutul, tot ce aminteşte trecutul.

“Dar şcolile noastre, localurile noastre de şcoli așa de impunătoare?

– Ştii- îmi răspunse omul venit de acasă- că de mulţi ani nu se mai învaţă româneşte în ele şi că toţi învăţătorii români au fost nevoiţi să plece din comună?”.

Aşa e, ştiam bine lucrul acesta.

“Dar unde este sfatul bătrânilor, care hotăra despre biruri şi împărţirea lor după puterea fiecărui locuitor, punea rînduială în toate trebile obşteşti ale comunei şi la nevoie împărţea dreptatea, ţinînd loc de tribunal fără apel şi fără recurs?”

La acestă întrebare, omul venit de acasă s-a uitat ţintă la mine şi cu un aer nedumerit. Glumesc ori aiurez?

“Nici nu se mai ştie ce este acest sfat al bătrânilor”, îmi întoarse el vorba. Vremea aceea a trecut de mult şi a fost uitată de toată lumea. Astăzi, comuna noastră e reşedinţă de plasă şi avem judecătorie în toată regula. S-a dus vremea ce ai apucat dumneata, când oamenii se gospodăreau singuri, iar cei mai bătrâni făceau pe judecătorii. Astăzi totul e schimbat şi modernizat.

“Schimbate sunt numele cartierelor şi ale străzilor, ba se schimbă până şi numele oamenilor. Astăzi n-ai voie să-l botezi pe copilul nou născut, decât alegând unul din numele din lista alcătuită de autorităţile statului. Astăzi, îţi schimbi chiar şi numele de familie.

– Cum văd, zic eu, n-au rămas neatinse decât cimitirele din jurul comunei.

– Neatinse şi nu prea, mă lămuri el adăugând: nici pe pietrele de pe morminte n-ai voie să scrii decât în limba statului”.

Nici cimitirele n-au rămas neatinse! Atunci ce mai reaminteşte acolo de viaţa de odinioară? Doar pădurea, care străjuieşte comuna.

Însă îmi pierise curajul să mai întreb. Poate că şi pădurea a fost nimicită.

O, mai bine dacă nu-l întâlneam pe omul venit de acasă şi nu stăteam de vorbă cu el. Am pierdut amintiri, care îmi alinau multe dureri şi necazuri şi îmi dădeau puterea de a duce înainte povara unei vieţi, din care se stinge zi de zi veselia şi lumina.

 N. BATZARIA

 

Vezi și: Percepţia aromânilor asupra chestiunii macedonene şi pledoaria pentru autonomia Macedoniei

signature
Share