Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

Să fie o poveste…

După-amiază, prin Constanța. Așezat la o masă, într-o cafenea din centru, cu urechea bine reglată pentru a înregistra zgomotele și atmosfera dimprejur. Mă simt ca unul dintre celebrii spioni – așa-zișii ”urechiști” (spionaj făcut după ureche) ai lui Enver Hoxha. Plictisit, după o zi de întâlniri și discuții. M-am așezat la masă în ideea de a aștepta trecerea timpului. Mănânc susan și beau o cafea. Deja stabilesc un record, trecând la a doua cafea pe ziua de azi.

Advertisements
AurisDent Agentie WebDesign Reclama ta poate fi aici, contacteaza-ma!

Lângă mine, un cuplu format din oameni simpli care discută despre ce bine au mâncat: cârnați de casă, tăiței, ciorbă, varză călită, mămăligă – pe scurt, un ospăț regesc de zile mari.

Cafenelele mici, care au puține mese, îți creează impresia că tot timpul sunt pline și că ești mereu înconjurat de oameni.

Oameni înecați în tot felul de mituri urbane (…) toată discuția lor se învârte în jurul faptului că în viață, dacă vrei să faci o afacere, este necesar să croșetezi o poveste în jurul acestei afaceri.

Advertisements
24/7 Strategic Communication Solution

Când eram elev, strada Ștefan cel Mare reprezenta locul unde îmi petreceam majoritatea timpului, dar în special în diminețile de sâmbătă eram la Cinematograful Progresul. Dimineața, biletele erau la preț redus și, fiind un elev care locuia la cămin, asta făceam, împreună cu prietenii mei din Albania. Era un moment de evadare din starea dezolantă a căminului Liceului Tomis. De atunci, am început să privesc centrul orașului ca un spațiu mitic în care se nășteau și se conturau legendele urbane. De fapt, asta era în imaginația mea. Din anul 1999 până în prezent, Ștefan cel Mare nu a devenit renumit ca fiind un spațiu exclusivist, ci mai degrabă un loc pentru speculații mărunte, ceea ce probabil va rămâne și în perioada următoare.

 

Îmi plăcea ideea de a vedea această stradă ca o uliță balcanică unde se țeseau rumori și povești, legende și momente de romantism, ca un loc unde oamenii visători se întâlneau cu speculanții, cetățenii cu politicienii, artiștii cu spectatorii. În primii mei ani în Constanța, în capul meu era o poveste. Visam să locuiesc pe această stradă, să citesc pe balcon și să mă uit la trecători. Astăzi, aceasta rămâne doar o poveste a copilăriei mele în Constanța.

Ștefan cel Mare rămâne o stradă pe care s-ar putea naște o poveste, dar acest lucru nu se va întâmpla prea curând, așa cum nici afacerea celor doi tineri de lângă mine, care vorbeau de dragul de a sta la cafea, nu s-ar putea concretiza prea repede. Cei doi discutau despre cum să devii proprietarul unei cantine. Cantina de altădată înseamnă un fel de fast-food al zilelor noastre. Oamenii știau una și bună: produsul se vinde mai bine dacă are în spate o poveste.

Visam zâmbitor la gândul că noi, oamenii, trăim prin povești, altfel viața ar fi un chin! M-a făcut să zâmbesc satisfăcut prezența celor doi tineri care pălăvrăgeau de dragul cafelei turcești combinate cu o prăjitură armenească.

Să fie poveste! Restul este doar un chin al unor zbateri necunoscute.

 Mai urmează o întâlnire, așa că voi încerca să caut să iasă o poveste nouă!

signature
Share