Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

Vlatko Dimov: Statul român a adus o politică superficială, bazată pe sfere de influenţă folositoare doar în momente dificile

Cine sunt aromânii? Este întrebarea care îi macină până şi pe mulţi dintre ei. Libertatea de afirmare şi exprimare are şi dezavantajele sale, întrucât facilitează şi îmbrăţişarea de teorii false. Este şi cazul celor pe care îi cunoaştem cu toţii drept „machedoni”. Eroare lingvistică de proporţii astronomice, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv, încât până şi cei în cauză şi-au însuşit termenul. „Machedon” este cuvântul folosit pentru a-i desemna pe cei proveniţi din sudul Dunării, din peninsula Balcanică, mai exact. În număr mare staţionaţi iniţial în Macedonia, de aici şi termenul, însă populaţia de care vorbim este împrăştiată în toată peninsula, celor care nu locuiesc sau nu au origini din Macedonia fiindu-le rezervat termenul „vlah”. Cert este că termenul corect este cel de „aromân”. Îmi aduc aminte, din anii de şcoală, de profesoara de Limba şi Literatura Română, de origine aromână. Se străduia intens cu generaţia mea să clarifice ceea ce filosoful Petre Ţuţea spunea, cândva: „Aromânii sunt românii absoluţi”! Mai exact, limba română, ca oricare alta din această lume, are dialecte, care, în speţă, se numesc aromân, meglenoromân şi istroromân, ceea ce clarifică în mare parte faptul că nu discutăm de o populaţie separată etnic de cea română, ci doar lingvistic şi istoric-tradiţional. Sigur, demersul dascălului în cauză se solda temeinic cu un eşec, românii nu mai sunt foarte interesaţi de istoria lor, iar aromânii se mulţumesc cu milităria din familie, prin care se înţelege că doar ei sunt „speciali”, restul nu. O gravă eroare, care confirmă teoria potrivit căreia cine nu-şi cunoaşte istoria, riscă s-o repete, în cazul aromânilor, istoria lor fiind cruntă. De altfel, chiar subsemnatul, cu parte origini greceşti, pot confirma că această teorie a diferenţierii, prin „noi” şi „ei” este o politică deficitară, copilăria fiindu-mi marcată de ideea ce nu poate fi ştearsă nici cu cleştele din mentalul grecesc: „machidonii şi-au meritat soarta”!

Advertisements
AurisDent Agentie WebDesign Reclama ta poate fi aici, contacteaza-ma!

La începutul secolului trecut, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român. Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. În stilul clasic, grecii au demarat practica măcelului, ceea ce explică şi migraţia masivă a aromânilor spre România. În 1903, generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruşevo, în locul celui greco-ortodox. A urmat un război teribil, care a marcat reafirmarea aromânilor, prin Pitu Guli, „eroul de la Kruşevo”, iar în 1905, sultanul Abdul-Hamid al II-lea, la presiunea României, a recunoscut mai multe revendicări ale aromânilor. Un succes temporar, pentru că zorii celui de-al Doilea Război Mondial i-au adus pe aromâni în România, fiind din nou vânaţi în localităţile lor de origine. Stupefiant să constatăm faptul că, acum 70 de ani, aromânii ţineau făţiş cu arma în mână steagul românismului, de multe ori mai bine decât chiar românii, iar astăzi se limitează la o relativă convieţuire, percepându-i pe ultimii ca un soi de „rasă inferioară”. Dezinteresul pentru cunoaştere duce la astfel de situaţii, întâlnite la toate popoarele. „Hronicon a toată Ţara Românească din descălecatul ei de la Traian Împăratul Râmului. Aşişjderea pentru numerele, carele au avut odată, şi carele are acmu, şi pentru Romanii carii de atuncea în trânsa aşăzându-să, întraceiaş şi pănă acmu necontenit lăcuesc. (…) Aceştea dară mai sus pomeniţi şi în toată lumea cu nume nemuritoriu vestiţi Romani, nepoţii adecă şi strănepoţii Ellinilor Troadeani, sânt moşii strămoşii noştri a Moldoveanilor, Munteanilor, Ardeleanilor, şi a tuturor oriunde să află a Romanilor, precum şi singur numele cel de moşie ne arată şi limba cea părinţască (carea din Românească sau Lătinească este) nebiruit martur ni este”, sunt cuvintele din „Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor”, alcătuit de domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, la anii 1710 şi din care se reiese clar împrăştierea românilor, indiferent de denumirea lor, în diverse provincii, altele decât cele din spaţiul carpato-danubian. Tot aici, îi putem include şi pe acei „vlahi”, păstori români, care au întemeiat Moravska Valaska, în Cehia! Potrivit cronicarului bizantin Ioannis Skyliţes, o parte din sârbii din Lusacia, au fost autorizaţi să se stabilească în locul românilor vlahi care trăiseră acolo până în anul 976, între Imperiul german, Polonia, Transilvania şi Balcani. Încetul cu încetul, vlahii în cauză şi-au pierdut limba, păstrând în ziua de astăzi doar câteva cuvinte, şi anumite specificităţi culturale, culinare şi muzicale. Se poate vorbi de vlahii din Balcani fără oprire. Teoriile sunt multe, impresiile de asemenea. De altfel, am cunoscut aromâni care se consideră urmaşii lui Alexandru Macedon! Dacă ne gândim la faptul că şi unii estonieni se consideră urmaşi ai dacilor, iar nişte români „de bine” ajung să susţină că Iisus a fost dac, tentaţia este de a separa nebunia de realitate. Cu cine altcineva am putea face asta, decât cu un fin cunoscător al acestei cosmopolite peninsulă Balcanică? Vlatko Dibrean Dimov este un macedonean stabilit în România de mai mulţi ani. Absolvent de Ştiinţe Politice şi cu masterat în Relaţii Internaţionale, Dimov a fost amabil să „descoasem” împreună chestiunea balcanică şi a aromânilor, în cadrul unui amplu interviu.

Reporter: Spre deosebire de nordul, centrul, sau nord-vestul european, zone dominate de o atmosferă sobră şi, de multe ori, autoritară, Balcanii au făcut mereu notă discordantă. Conglomeratul de popoare se face remarcat printr-o petrecere continuă. Nicăieri nu găseşti săltăreţi ca în Balcani. Paradoxal, este şi zona conflictului etern. Grecii, aşa cum îi ştim, apoi Primul Război Mondial, ulterior conflictele din Iugoslavia. Ce se întâmplă, mai exact, în peninsula balcanică?

Advertisements
24/7 Strategic Communication Solution

Vlatko Dimov: În loc de „conflictul etern”, eu aş numi altfel zona. Istoric, aş cataloga-o drept „state în căutarea destinului politic”, pentru a se încadra în curentele dominante ale Europei Occidentale, plecând de la ideea de naţiune, stat-naţiune până la ciocnirea sistemului democratic cu cel autoritar şi totalitar. Având în vedere că zona balcanică are ca model Europa Occidentală, în această goană după „ideile revoluţionare” ale Vestului, se află de fiecare dată cu un pas în spate. Astăzi, zona geografică Peninsula Balcanică este împărţită politic între Europa şi Balcanii de Vest: statele care sunt membre în Uniunea Europeană şi cele care aşteaptă la uşa Europei. Adică, acea mică insulă de state reprezentată de Balcanii de Vest, în care regăsim Macedonia, Albania, Muntenegru, Serbia, Bosnia Herţegovina şi Kosovo, iar prin acest „alter ego”, Europa îşi fundamentează existenţa.

Rep.: Acest sentiment de hinterland este perceput de Occident că merge mână în mână cu violenţa, conflictul interetnic şi, deloc rareori, religios. Cât de adevărată este această percepţie?

V.D.: Percepţiile sunt, în general, convingeri personale formate din ceea ce vedem şi ceea ce auzim. Deceniul de după căderea Zidului Berlinului i-a surprins pe liderii politici din zona balcanică în căutarea conservării puterii, care au făcut apel la naţionalism, împingând această ideologie la o formă extremă. Acel deceniu – sub evoluţia mass-media, dozată cu propagandă în câştigarea opiniei publice atât locale, dar în special a celei occidentale – a reprezentat consolidarea unor percepţii negative asupra statelor din fosta Iugoslavie. Înainte de toate, un război presupune victime, distrugeri materiale şi, nu în ultimul rând, drame umane. Războiul, înainte de toate, presupune sânge vărsat şi oriunde se întâmplă acest lucru, este de condamnat. Indiferent că este vorba de Sierra Leone, Congo, Afganistan, Irak, Ucraina sau alte zone. Acest lucru îl voi explica pe larg în cartea la care lucrez momentan, în care vorbesc despre ciocnirea dintre Occident şi Balcani, dintre UE şi Balcanii de Vest.

Rep.: „Suntem români uniţi, nu vlahi! Neamul nostru să nu mai fie împărţit în două!”, s-a strigat anul acesta la întâlnirea românilor din Timoc cu cei din Voivodina, la Donji Milanovac. Anul trecut, ca un adevărat rechizitoriu al acţiunilor antiromâneşti din Timoc, asociaţiile române/ vlahe au trimis reprezentanţilor Serbiei şi României în comisia mixtă română-sârbă pentru minorităţi şi Înaltului comisar al OSCE, Knut Vollebaek, o scrisoare, prin care atrăgeau atenţia „asupra situaţiei dificile în care se află comunitatea noastră naţională”. Să clarificăm pentru românii din România această „comunitate a noastră naţională”. Şi de ce este ea ameninţată.

V.D.: Istoric, dacă privim problema, nu numai în Serbia, ci şi în alte zone pe care România le revendică drept „comunităţi culturale care fac parte din naţiunea română”, statul român a adus o politică superficială, bazată pe sfere de influenţă folositoare doar în momente dificile în relaţiile interstatale. Un exemplu interesant de analizat este cel al Bulgariei, care şi-a folosit intrarea în Uniunea Europeană în a apropia cetăţeni ai statului Macedoniei, dând cetăţenii celor care vroiau să se declare bulgari. Amăgirea pe care o duce statul român cu acele comunităţi cu susţineri la un nivel de subzistenţă (burse de studii, spectacole şi alte elemente care ţin de diplomaţie culturală) duce la căutarea sprijinului unor instituţii suprastatale. Guvernul României ar fi putut să preia foarte uşor această politică a Bulgariei, modificând acea lege pentru obţinerea cetăţeniei, ancorată undeva prin anii 90. În acelaşi timp, naţiunea română ar fi crescut cu câteva milioane de locuitori.

Rep.: Ce este acela un macedonean? Dar un „machedon”?

V.D.: Pentru că suntem la capitolul legat de percepţii, mentalul colectiv nu face nici o diferenţiere între cei doi termeni. În presa vremii de la începutul secolului al douăzecilea, termenul „macedonean” era asociat poporului de origine latină din sudul Peninsulei Balcanice, dar şi locuitorilor teritoriului Macedoniei. În esenţă, ambii termeni reprezintă acelaşi lucru, în percepţia mentalului colectiv din România. Astăzi, dacă vorbim de „macedonean”, ne referim la un cetăţean al statului Macedonia. „Macedonean” şi „machidon” sunt termeni care au intrat în uzualul popular de vorbire şi care vor rămâne multă vreme astfel. În practica uzuală, ambii se referă la aromâni. Diferenţa este că, după apariţia statului macedonean, termenul „macedonean” se referă la o persoană care are cetăţenie a statului Macedonia, în timp ce „machidon” se referă strict la aromâni.

Rep.: Cum explici menţionarea, de trei ori, a numelui aromânului Pitu Guli în imnul Macedoniei?

V.D.: Pitu Guli este un personaj emblematic pentru istoria modernă a Macedoniei, mai ales că acesta a apărat, în 1903, aşa-zisa „republică de 10 zile”, constituită în oraşul Krusevo. Pe lângă alte personaje ilustre, Pitu Guli ocupă un loc central în mitul formării statului modern macedonean, iar republica „de 10 zile” din Krusevo reprezină un element emblematic cu o încărcătură emoţională pentru istoria Macedoniei, adusă la rang de eveniment sacru. Numele lui Pitu Guli apare de două ori în imn, la fel cum apar şi numele altor revoluţionari din epoca sa.

Rep.: Se mai poate vorbi astăzi de o vigoare naţională a „vlahilor” din Macedonia, nordul Greciei şi Albania?

V.D.: Vigoare naţională? Prin esenţa lor, aromânii sunt cosmopoliţi, iar naţionalitatea lor o putem numi polivalentă, pentru că istoria ne-a demonstrat că patriotismul lor este legat, de fiecare dată, de statul în care trăiesc. Astăzi putem vorbi cel mult despre o vigoare culturală, prin recuperarea trecutului pierdut. Dărâmarea barierelor politice şi intrarea sub o altă paradigmă politică, oblăduiă de Uniunea Europeană cu posibilitatea circulaţiei oamenilor şi evoluţia tehnologiei, înseamnă pentru aromâni recuperarea culturală atât a cântecului şi a dansului, cât şi apropierea între aromânii răspândiţi prin statele din Balcani. Vigoarea naţională presupune mai mult decât cântec şi dans, iar ca exemple, putem privi la Kosovo şi Ucraina, dar nu numai. În zona balcanică ştim bine că, unde nu joacă puşca, avem de-a face doar cu folclor.

Rep.: „Când sunt acasă, sunt machedon. Când ies din casă, sunt patriot român”. Sunt cuvintele lui Gheorghe Hagi, figură emblematică a acestor „machedoni”. Uşor de înţeles sau nu? Ce ar trebui să înţelegem din ele?

V.D.: Din aceste vorbe trebuie să înţelegem ceea ce spuneam mai devreme. Dualitatea, multiculturalitatea şi cosmopolitismul sunt elemente care definesc structura de gândire. Probabil, că Hagi face o diferenţiere pe care nu şi-o explică nici el. Prin această separare, marele fotbalist face o diferenţiere între spaţiul privat şi spaţiul public, între moştenirea lui culturală şi apartenenţa lui civică.

Sursa: http://www.replicaonline.ro/

signature
Share